image_pdf

Faliment în colectiv, prosperitate în privat

Dacă într-o firmă, sau corporație mai degrabă, paranoia securității datelor sau doar proasta configurare a sistemului poate face treaba să meargă din rău în mai rău, prea multă energie fiind consumată pentru rezolvarea non conformităților neprevazute – depășirea „gâlmelor” carevaszica…cum o fi într-un grup mai mare, o țară de exemplu.

Unde toți „managerii” se ocupă în timpul serviciului doar de afacerile personale, cea mai profitabilă fiind, de departe, aceea de taxare „informală” a firmelor care vor să facă afaceri cu statul; sau să faca afaceri; sau să existe…

Și în afara acestui „lobby” privat, că trebuia să primească și un nume politic corect, singurul lucru care-i ține împreună la nivel de „res publica” fiind pizduiala reciprocă și încrucișată, unii pe alții și între ei, cum s-ar zice unii pe unii și alții pe alții.

Iar ocazional, câte unul mai creativ propune vreo schimbare de sistem în micro sau în macro, după puteri. Întru derutarea adversarului, după tehnica „dacă nu-i poți convinge, zăpăcește-i!”

În tot acest timp, muncitorii productivi s-au mutat fie la ferme din Spania sau Sicilia, fie pe la Dublin ori Seattle ca să scrie programe pentru „sistemele” altora; acasă au ramas „decat” functionarii care asigură „buna” funcționare a formelor fără fond de mai sus…
Și o asigură.

P.S. De la o vreme pare că nu doar orașele au voie sa dea faliment, ci și țările; o consecință neprevazută a „statului de drept”; sau trecută cu vederea de ONG-uri; și de partidele politice; și de manualele de școală; și de…
Da’ chiar, oare negocierile pentru TTIP continuă?

Share

Nihil sine Deo!

Ana Blandiana a primit recent titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universitătii Babes-Bolyai din Cluj si cu ocazia ceremoniei de acceptare a distinctiei a tinut un discurs impresionant.

In alocutiunea sa, distinsa poeta a vorbit cu o o claritate dincolo de orice echivoc despre viitorul Europei si in perspectiva mai larga al civilizatiei, in lumina indeosebi a momentelor pe care aceasta le traveseaza acum. Luciditatea observarii cat si implicarea plina de responsabilitate si simtire privind viitorul nostu comun ni le-am dori, desigur, inclusiv sau mai ales, manifestate de cei alesi si imputerniciti sa ne reprezinte si administreze prezentul si iata, mai dramatic decat oricand, viitorul.

AnaBlandiana1

Redam in continuare discursul domniei sale, integral:

Istoria ca Viitor

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere, cât și cea de Istorie și Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească – pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

Political-Correctness-475x280 -R

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

martir-seroaga - R

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale, religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe, nemijlocite,în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

AnaBlandiana2

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate , când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Share

Se concesioneaza o tara; pe mana cui?

Problema pentru olimpicii romani:

Ce se da: 1 Principat moldo-vlaho-transilvan aflat in deriva, 3 imperii pe stil nou, 2(minim) boiernasi candidati la domnie.

Ce se cere: sa se determine cea mai buna alegere pentru 2/16 Brumar 2014 A.D. si sa se demonstreze de ce ar deveni poporul moldo-vlaho-transilvan mai fericit, in consecinta.

olimpiada-internationala-de-matematica_R

Lectura recomandata:

Este interesant de vazut cum se invioreaza arena publica in momente de rascruce,  cum este acum, in Campania electorala pentru alegerea viitorului presedinte al statului – decizie colectiva care cu siguranta va influenta decisiv urmatorii 5 sau 10 ani.

Devin astfel mult mai vizibili nu numai papusarii loco, acesti Area Sales Manageri sau Country Manageri care administreaza ‘’Principatul’’ ci si sefii lor din Head Quartere aflate in locatii ‘’remote’’ care de obicei sunt ceva mai discreti.

Maniera acestora de a-si face remarcata prezenta reflecta cu fidelitate atat traditia cat si educatia si caracterul protagonistilor

Daca Tov. Putin prefera sa-si lase colegii kaghebisti ca faca ce stiu ei mai bine, prin mijlocirea cohortelor de colaboratori locali mai acoperiti sau mai descoperiti, conserve mai expirate ori de productie recenta – oricum tarul Rusiei are si el o scuza: Campania din Ucraina i-a solicitat aproape toata atentia…Frau Merkel insa, vrednica si fara ascunzisuri se deplaseaza pur si simplu, fara multe farafastlacuri spre fosta mica si cocheta colonie Hermannstadt ca sa-i faca o vizita lui Herr Klaus, sasul care s-a hotarat sa rezolve problema cu miticii la modul cel mai direct, cucerind adica reduta din Dealul Cotrocenilor!

Putin_Merkel_R

Aparent mai nervos si foarte insistent, Uncle Sam gestioneaza situatia cand prin deplasari scurte in cetatea lui Bucur ciobanul (asta cu turmele este in gena neamului, nu ne-o poate lua nimeni!) cand punand mana pe firul scurt al telefonului…rosu! Orisicum, tandemul Joe Biden /Victoria Nuland este de departe cel mai putin ipocrit, eufemistic vorbind, dintre toti regizorii autosesizati de posibilitatea adjudecarii principatului subrezit si dezorientat…

Si iata cum, dupa 45 de ani de bolsevism in care nu numai tertiul C era exclus, ci chiar o varianta B era de neconceput…si apoi o ‘’tranzitie’’ despre care abia recent am inteles ca a avut ca singur obiectiv acela de a ne aduce in ”lumea buna” desculti, in kuru gol si mahmuri pentru a fi pusi rapid, pana ce nu ne trezim, la locul nostru (in sensul de cel din timp pregatit pentru noi) mai exact acela de sluga platita cu ziua si cazata in afara curtilor boiersti…pardon: spatiului Schengen!

Da, in sfarsit dupa 45+25=70 de ani de la sfarsitul ultimului razboi mondial ne vedem iar asa cum am fost aproape neintrerupt in toti cei cca. 300 de ani scursi de la incetarea istoriei noastre voievodale, ce a durat cam tot pe atata si anume un ‘’principat’’ moldo-vlah si… transilvan, de data asta, de care trag tot 3 imperii, in buna traditie invatata la lectia de istorie – oare ce se mai invata astazi …inainte de Bac? Oricum, mai ineresant si promitator decat statutul de pasalac sau gubernie…

Obiectul actiunii a fost si este acelasi in toti acesti 300 de ani, doar subiectii au suferit usoare permutari, dupa cum urmeaza:

  • Rusia e aproximativ la locul ei dar ceva mai mica si mai putin influenta decat era la 1812, de exemplu
  • Austria e tot la locul ei, dar contractata in granitele sale entice, totusi cu o certa influenta in fostul spatiu imperial, corespunzatoare capitalului acumulat atunci (dupa….buget, cum s-ar zice)…vezi OMV, Raiffeisen, s.a.; mai nou se pare ca a delegat Germania sa-i reprezinte interesele, pentru ca nimic nu e mai spornic decat lucrul in echipa…si statutul de softpower li se potriveste mai bine inventatorilor valsului vienez.
  • Sublima Poarta se afla si ea la locul ei, cu mentiunea ca nu mai e nici poarta si nici sublima, ceea ce nu o impiedica sa fie un actor influent in zona, cu o economie dezvoltata, dinamica si bazata pe fortele proprii, dar retrasa din Europa, ca prezenta politica, tot asa, aproximativ in granitele sale entice
  • Noutatea de data asta consta in rolurile jucate in trecut de vechea Antanta, Franta si Anglia, protectorii din trecut ai Imperiului Otoman (vezi Razboiul Crimeei) fiind acum preluate de relativ tanara si atipica formatiune statala, facuta nu nascuta pe continental dintre Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific, avand ca vecini doar Mexicul si Canada, entitate financiaro-econoimico-politico-militara devenita putere globala si care se straduieste continuu sa controleze si sa domine mapamondul…

Mai concret, Sublima Poarta nu mai sunt turcii, nu este nici struto-camila UE care pare sa fie cea mai lunga si chinuita nastere cu forcepsul din istorie, ci sunt SUA, elegant prezentata prin vitrina NATO.

Acestea fiind asemanarile….Si ca sa incheiem scurta incursiune in istorie, putem concluziona ca tot ‘’baletul’’ performat in trecut de Principatele Romane si ilustrat cu atata eruditie si eleganta de intelctuali de elita precum Neagu Djuvara sau Mircea Malita s-a finalizat in 1919-22 cu ‘’validarea’’ infaptuirii Romaniei Mari, un ‘’proiect de tara’’ cum se zice in actuala limba de lemn, dus mai departe, cu inteligenta, indarjire, curaj si subtilitate, generatie dupa generatie, de catre cei mai marcanti patrioti romani, membri ai marii si micii boierimi nationale (chiar si fanariote, cateva cazuri)…

Ajungand astfel, in sfarsit si Romania in concertul  statelor europene civilizate, statut frumos ilustrat dupa infiintarea Societatii Natiunilor de prestatiile remarcabile ale personalitatii care a fost Nicolae Titulescu; din pacate a durat fix 20 de ani…

Desigur ca nu putem incheia aceasta evocare fara a evidentia eforturile dramatice  si sacrificiile crunte savarsite de sute de mii de ostasi romani si de milioane de civili, in covarsitoare majoritate tarani si unii si altii, atat la 1877-78 cat mai ales la 1916-1919, acel taran roman, asa strivit cum era el de acea dubla exploatare…cum ziceau marxistii, cea sociala si cea nationala…dand dovada insa de un splendid simt al realitatii, al sensului si al momentului, rezonand in faza si la unison cu totii, tarani saraci si boieri mari…

Smardan_R

Cu siguranta a fost o manifestare rara si imbatabila a enigmaticului ”suflet colectiv” al unei natiuni, despre care se face uneori vorbire…

Revenind la oile noastre, la turmele zilelor noastre, cu ‘’pastorii lor’’ cu tot, ajungem in mod firesc la 2 intrebari:

  1. Care este ‘’oferta externa’’ pe care sa o acceptam, spre binele general? (calea proprie, zisa si ‘’prin noi insine’’, se pare ca ramane asa ca un etern deziderat…)
  2. Unde a disparut clasa boierilor de altadata, bine educati si bine intentionati, mari patrioti, fauritori de tara si formatori de civilizatie?

La prima intrebare se pare ca raspunsul a fost deja transat si inca fara a despica prea mult firul in patru; adica s-a ales partida NATO/UE, zisa si euro-atlantica si nu atat dupa analize laborioase ci pentru ca, in conditiile date, era singura alternativa cat de cat decenta -partea cu UE- ba chiar obligatorie, vorbind de NATO; chiar daca unele socoteli gresite, mai bine zis pacaleli, de fapt tzepe au fost constientizate abia recent, mai ales din cele de natura comerciala si economica, unele producandu-si efectele nefaste inca de la inceputul anilor ‘90 (disparitia industriei constuctoare de masini, a flotelor comerciala si de pescuit, a industriei de armament) cu consecinte simtite pana astazi…

Biden US Romania

In ce priveste cealalta alternativa, numita de Kremlin mai intai CSI si in prezent Uniunea Eurasiatica, asta era chiar de speriat, avand in vedere experientele pe care moldo-vlahii le-au avut in veacurile din urma cu rusnacii, fie ei cazaci sau rusi albi, fie ei bolsevici si Armata Rosie…

A doua intrebare este din pacate una la care eu unul nu am gasit inca raspuns…Fara acea boierime progresista de altadata in locul careia astazi gasim categoria ‘’baronilor’’ sau a ‘’ciocoilor’’, foarte bine descrisa prin expresia de ‘’capitalism de cumetrie’’ , clasa a carei viziune nu trece dincolo de zidurile salonului de carciuma unde stau acesti cumetri adunati in jurul mesei, cine ar fi acei leaderi capabili de prestatia necesara scoaterii tarii din acest…marasm?

Lipsa de viziune a actualei clase politice este de fapt consecinta lipsei de interes pentru binele public si cu atat mai mult al lipsei de dedicatie sau chiar de minima implicare a acestora pentru rezolvarea problemelor curente sau strategice ale tarii si marcheaza astfel categorica diferenta dintre leaderii de la 1918 si aceste grupari de crima organizata care au confiscat politica si economia tarii, transformand bugetul acesteia din mijloc in scop, prin inteparea tuturor ‘’conductelor’’ din infrastructura nationala, deturnand masiv  si in maniera grobiana fluxurile vitale prin care o societate traieste si progreseaza.

Ce seamana cu trecutul este aceea ca cele 3 imperii implicate pot actiona uneori, pe anumite interese punctuale, si in echipa:

  • Rusia-Germania continua rivalitatea pentru dominarea Europei Centrale si de Est, dar fac si troc ‘’reciproc avantajos’’ cu hidrocarburi unii si tehnologie ceilalti
  • Germania-SUA colaboreaza cumva in cadrul NATO (nu la fel ca de bine ca Marea Britanie, poate si pentru ca anul 1944-1945 inca mai doare, la nemti) dovada sta felul cum se asculta reciproc la telefoane, ca tehnologie au la dispozitie, doar ei au inventat-o!
  • Despre SUA si Rusia problema se pune mult mai simplu: indiferent pe cate planuri ar putea vreodata colabora aceste doua superputeri, sau imperii…optiunea Pro Vest se recomanda de la sine, in idea ca puterea globala de peste ocean nu va fi vreodata tentata sa vina peste noi ca sa ne ocupe militar; se pare ca ”binefacerile” asa-numitei democratii de tip occidental pot fi garantate prin metode mai ‘soft” dar nu mai putin eficiente

De fapt asta este o capcana in sine: nici nu e nevoie sa se deranjeze pana aici ca sa ne ocupe prin forta armelor, ca vorba aia: ‘’da-mi pe mana finantele unei tari si nu ma mai intereseaza care partida e la guvernare’’ (de la Amschel Mayer, fondatorul casei de Rotschild, citare libera…asta cel putin chiar si-a cumparat pe bune titlul de baron!)

RedShield_R

Asa deci problema se simplifica indeajuns, reducandu-se de fapt la o singura intrebare: Cine vor fi de data asta ‘’boierii’’ care sa ne reprezinte in ‘’baletul’’  prestat pe scena regizata de cele 3 imperii pe stil nou…pentru urmatorii cca. 100 de ani, ca sa-l parafrazam pe Gyuri Bacsi (alias George Friedmann), leaderii competenti si devotati binelui comun care sa ii inlocuiasca pe actualii politicieni de zahana, capitalisti de cumetrie ‘’sindicalizati’’ a la Cosa Nostra? Cum va arata ‘’democratia originala’’ a deceniilor care vin, avand in vedere ca aceea de pana acum ne-a adus in pragul dezagregarii tuturor sistemelor care fac o societate nu numai sa functioneze eficient, ci chiar sa existe?…avand in continuare urmari catastrofale asupra insesi fibrei fiintei nationale, a bazei genetice a acestui popor, dramatic amenintata de emigratie (cei care scapa cu fuga), mentinerea unei mase critice din ”electorat” sub pragul saraciei si ne-asigurarea sanatatii ori de promovarea unei alimentatii tip hipermarket, galerie comerciala sau mall, tembelizarea si coruperea tineretului, pentru a putea fi usor manipulat, prin ne-educare si bombardare cu facaturi subculturale de gen tabloid, manelist sau telefoiletonist…(astea pentru cei care se incapataneaza sa ramana pe langa casa).

Sau poate ne da iar vreo lectie ”sufletul colectiv” al romanilor, facand vreo surpriza si dintre cele 2 optiuni pe care ni le imping in fata unii binevoitori…noi o vom alege pe a 3-a…vreo cale proprie, nu de imprumut si la pachet cu…imprumuturi eterne ?!

Share

„De pe surse”: definitie libera si perfectibila

photo

Motto: „Centrul oricarui cerc se poate afla oricand pe circumferintele atator cercuri cate este nevoie…”

Tot citim pe net sau altundeva, ori tot auzim pe la TV despre stiri, dezvaluiri si alte informatii pretioase provenind ”de pe surse”; totodata se face atat caz de presupusii ofiteri acoperiti (sau agenti secreti, in limbaj de lemn upgradat) infiltrati in redactiile publicatiilor offline sau online ori ale posturilor TV.

Cred ca de fapt nimeni n-ar trebui sa fie scandalizat, atata vreme cat si redactiile si ”Serviciile” par sa fie chit: intru apararea valorilor democratice, Serviciile si intreaga societate in general sunt ”penetrate” de cea de a 4-a Putere in stat, Presa, numai asa se poate explica originea informatiilor ”de pe surse”: adica niste unii incalca ori juramantul militar, ori secretul de stat, ori secretul de serviciu, ori clauza de confidentialitate (”undisclosure” pentru anglofili…) din contractul de munca…s-ar zice ca Presa incurajeaza pe ”paraciosii” de toate spetele…

Si Presa la randul sau este ”infiltrata” de catre Servicii prin agentii acoperiti…care apara statul de drept (adica pe Puterile 1, 2 si 3…)!

La o prima uitatura pare ca Presa ne apara pe noi toti (astia civili) de primele 3 Puteri din Stat (RO sau altele).

Buna gluma cu Serviciile penetrate de Presa! Poate ca ”sursele” jurnalistilor nu fac neaparat parte din Servicii, este doar un mod de exprimare, parafrazand agenturile cele serioase, sau ridiculizandu-le, sau…inspirandu-se din organizarea si functionarea lor – de ce nu?

Am identificat si o varianta de lucru inca mai simpla: Serviciile au agenti infiltrati in redactii; cica astia vegheaza ca redactorii, sefii si patronii lor sa nu cenzureze adevarul pe care opinia publica…pardon: societatea civila are tot dreptul sa-l afle; ori sa nu lupte murdar (gen santaj, etc.) cu primele 3 Puteri ale Statului, adica cu sefii comandantilor agentilor acoperiti…buna asta! S-ar zice asadar ca acesti agenti lupta „Pentru Patria” noastra civila.

freedom-of-the-press_RR

Sau si mai rezumativ: Primele 3 Puteri in stat au penetrat Presa ”libera” cu agenti acoperiti care scriu articole, fac emisiuni si dau cand cu petarde cand cu fumigene pentru a (dez)informa consumatorul onest…dupa caz; adica ce mai ramane din Presa…libera? De data asta s-ar putea zice ca respectivii agenti acoperiti lupta „Pentru Patria” lor in uniforma.

Varianta traditionala si ”curata”: mai sunt prin redactii si jurnalisti si atat (majoritatea, speram…), mai buni sau mai putin buni, mai talentati sau mai putin, dar oricum…onesti, corecti…normali. Intrebare rautacioasa: astia pentru cine lucreaza? In caz ca nu ii insufleteste pe toti…Sfanta Tereza, de exemplu.

Cum pentru cine? pentru Presa, a 4-a Putere in Stat! si sefii lor, la fel! deci trebuie sa intelegem ca a 4-a Putere in Stat este de fapt o mema pentru…patronii de gazete si posturi TV si Radio…adica oamenii de afaceri suficient de puternici ca sa-si poata permite sa sustina o afacere asa de vulnerabila, riscanta si mai ales atata de putin rentabila, cum e asta cu Media…niste sponsori, ce mai!

Deja devine interesant: de ce ar arunca trusturile Media banii afara pe fereastra doar pentru a fi a 4-a Putere in Stat, carevasazica sa apere, precum Cavalerul Lancelot,  Societatea Civila de eventualele abuzuri ale domnilor ofiteri…pardon: ale societatii in uniforma…scuze: ale Puterilor 1, 2 si 3? Iar banii, atatia cati se pot face, sunt din reclame…ale unor produse, servicii… de-ale unor firme …. ale unor (altor?) oameni de afaceri; sau nu?

presa templu

Devine asa de complicat ca te doare capul! sau nu… daca nu cumva este inca si mai simplu:

Urmarind drumul banilor (metoda clasica de investigatie) constati ca desi toata lumea are bani (mai multi, mai putini) de regula acestia pleaca de la si se intorc la niste firme/banci, adica intotdeauna trec pe la negustori si bancheri (scuze: oameni de afaceri) – adica aia despre care tocmai ce ne-am lamurit ca sponsorizeaza… a 4-a Putere in Stat; celelalte trei Puteri, niste bugetari, sunt platite de Puterea nr. 4 (pentru ca acolo sunt banii) prin Taxe si Impozite (legal) si tot asa, sponsorizate prin Lobby (mai legal) sau Spaga (mai ilegal); deci urmarind traseul banilor, cine plateste, ei bine, acela comanda meniul, pune muzica si tot asa…

Cine a fost atent pana aici, poate a observat ca poporul, populatia, electoratul, consumatorul, opinia publica, Societatea Civila… whatever, putem alege oricare din multele denumiri (cvasi) sinonime… nu apare in aceasta ecuatie la modul direct, avand vreun rol activ…

press-freedom1_R

Si totusi apare, unde altundeva decat la capitolul ”Taxe si Impozite”… pentru Puterile 1, 2 si 3; si mai apare la capitolul „Piata” adica consumatorii, asta pentru… ”sponsorii” Puterii nr. 4.

Acuma, desi am plecat de la o simpla definitie, am reusit, fara sa vrem, sa atingem si ideea de Drepturi Democratice (implementate de Puterile 1 si 2, arbitrate si sanctionate de Puterea a 3-a si aparate de… Presa) si pe cea de Economie Libera… ne uimim constatand ca publicul nevinovat are un singur rol: acela de spectator platitor pentru spectacolul non stop sustinut de…Puterile Legislativa, Executiva si Judecatoreasca… in plina actiune; Scenariul si Regia: Puterea Presei ”Libere”; noi platim si ne credem importanti (si chiar suntem, fiind de fapt singurii adevarati platitori), alesii nostri si numitii lor sunt platiti, isi fac numarul si se cred si mai importanti, iar negustorii si bancherii aduna banii (chiar ii tiparesc!) si nu se cred nicicum, pentru ca ei sunt Productia, cu Scenariul, Regia, Castingul, Montajul, si Difuzarea pe Piata! Ei sunt!

Apropos de astia, ”sponsorii” care investesc 1 leu si colecteaza 3 lei… or fi cumva organizati si ei in vreun fel, ca si nr. 1, 2 si 3 sau functioneaza chiar asa, cum ne invata la scoala, ca si Economie Libera de Piata? Pe ei oare sa nu-i protejeze nimenea? Sau n-o fi cazul, se afla cumva la capatul lantului trofic?…

Viata bate filmul! merg sa-mi fac un ceai!

 

Share

Ce avem noi aici, Marketing Afiliat sau Spaga?

 

money-trapR

Mai deunazi constatam ca aceasta natiune mai are ramasa foarte putina zestre din cea cu care a intrat in ”tranzitie”, adica industrie mai deloc, agricultura cand luata de ape, cand parjolita de seceta, paduri in agonie si turme rare si firave, si alea injurate de oraseanul de tip nou atunci cand sunt intalnite pe asfalt…

Ne mai consolam cu ideea fixa ca romanii sunt un popor de oameni destepti, sau asa ne placea noua sa credem… Ca aceasta probabilitate a fost ori nu a fost vreodata serioasa reiese foarte limpede din cum am ajuns sa traim…

Deci, ce ne mai ramane de facut? pe langa Vanzari, Marketing, Consultanta si alte ”Servicii prestate mai ales intreprinderilor”… adica intreprinderilor altora, care le au functionale. A, era sa uit: mai prestam si tinichigerie auto!

De fapt, o tara intreaga nu numai ca practica ”marketing afiliat”, dar chiar traieste exlcusiv din asta si inca din cea mai stupida ipostaza a acestiua: intreg comisionul primit de la cei care isi vand produsele pe teritoriul PATRIEI noi il cheltuim pentru cumpararea respectiv exact a acestor produse, noi fiind de fapt piata; si ne mai miram de cat de prost traim, cu 200 de euroi lunar.

E drept ca ar putea fi mai multi euroi, dar ei sunt si anterior, si posterior si pe tot fluxul dijmuiti de niste talhari ordinari de sorginte loco, alintati duios cu porecla de ”baietii destepti” – in aceeasi traditie tampa dupa care hotzul simpatic se cheama ”otz”!

Algoritmii dupa care ”baietii destepti” functioneaza sunt specifici capitalismului de cumetrie, adica nepublicati, confidentiali si nici nu se pune problema sa fie dati in franciza (club inchis adica, nu se mai fac inscrieri)!

Alegoria cu marketingul afiliat am ales-o asa, ca sa sune mai elegant…ca altminteri, dintr-o perspectiva mai sanatoasa totul se poate explicitamult mai simplu:

O tara intreaga munceste, nu munceste sau mai degraba se afla in treaba, dar oricum pare ca doar ia spaga ca sa faca frumos si ca nu cumva sa deranjeze fluxul de marfuri de import care intra in tara si nici fluxul de bani de export care ies din tara; si cum spuneam, ca in orice stat civilizat, toata sandramaua e dijmuita , scuze, fiscalizata la greu, ca sa nu fie nevoiti ”baietii destepti” sa intre peste noi in casa, ca in Evul Mediu.

Ca urmare, aceasta tara a ajuns sa arate ca o gluma proasta, lumea serioasa cand aude de noi se ia cu mainile de cap, iar natiunea valaha a devenit doar o populatie oarecum bastinasa si cu certitudine fraiera.

In final se pare ca modelul cel mai probabil de ”dezvoltare durabila” ce se vrea implementat este ceva asa, ca un mare sat Viscri de proportii Carpato-Dunarene, dar nu bazat pe traditionala cooperare dintre mesterii si gospodarii sasi si oierii si plugarii valahi, ci ”powered by” ”cele mai bune practici” ale marilor ”democratii” corporatiste, care ne blagoslovesc cu tehnologii ”state of the art” si ”second to none” cum sunt fracturarea hidraulica, in adancuri si cianurarea iazurilor, la suprafata.

gaz_hidraulicR

 

Si in acele locuri ramase neotravite, neimputite si nepustiite (cate vor mai fi) dintre exploatarile care vor aduce lapte si miere atat in conturile acestor binefacatori strategici de pe ambele maluri ale Atlanticului cat si, conform procent, ale ”baietilor destepti”, ei bine, in acele locuri noi, tzugulanii, avem voie sa prestam turism rural traditional.

Adica acolo, in rural,  indigenii ii vor omeni cu covrigi de Buzau, carnati de Plescoi, bulz si tuica de Valeni pe cei cativa turisti rataciti sau aflati in trecere prin ”rezervatie”. La desert, magiun de Topoloveni, ca de clatite si papanasi ne-am saturat pana si noi!

…acuma, ce, s-a suparat careva? glumeam si io facand un exercitiu de imaginatie…

Oricum, cam nasol scenariul, sper ca n-am stricat ziua nimanui; dar daca …?

Eu unul sper sa nu apuc ziua aia; si am de gand sa traiesc mult…cat de mult va fi nevoie 🙂

Share