image_pdf

Cine a exclus terțul?

„Cine nu e cu noi e împotriva noastră” (Stalin)

Oare de ce democrația, economia liberă de piață, transparența și corectitudinea în treburile publice, independența justiției, drepturile omului, libertatea de exprimare, impunerea statului de drept și în general „progresismul” vin mereu la grămadă cu un sistem bancar ocult, corporații transnaționale cu subordonare „anonimă”, politicieni nevertebrați, concesionări secrete de resurse vitale și de utilități publice, semințe modificate genetic, medicamente ca remediu la alte medicamente, vaccinuri dubioase, chemtrails, pâine coaptă din cocă congelată, hypermarket-uri între blocuri, „corectitudine politică” și marxism cultural, promovarea aberațiilor gen LGBT, impunerea „multiculturalismului”, globalizare suspect accelerată, nivelare identitară și despersonalizare, etc?
Iar patriotismul, independența și suveranitatea unui stat, identitatea culturală, tradițiile străbune, religia creștină, morala, protecția socială, etc…ne vin doar odată cu teroarea de stat, dictatura, birocrația arogantă, economia gripată, leaderi paranoici, oligarhie, corupție si incompetență generalizate, cenzură, justiție caricaturală ș.a.?


Ce minte diabolică sau realitate perversă ne obligă să „alegem” între cele două liste, la pachet? Cum se face că nici o forță socială public manifestată, organizație, asociație sau „partid politic” nu ne propune o a treia cale, cu toate cele bune din ambele liste, tot așa la pachet?
O fi din cauză că de fapt nici nu e vorba de vreo decizie de-a noastră, ci pur si simplu astea-s agendele principalilor „formatori de opinie” de talie globală? Și noi trebuie să alegem iar, așa cam ca la 1916, că tot comemorăm zilele astea bătăliile de la Mărăști, Mărășesști și Oituz?
E doar lipsă de sponsori? Sau paradigma astfel propusă e simplă utopie, „sinergia faptelor” clocite prin matrix făcând posibile doar modelele deja manifestate? Așa ghinion pe noi, că determinismul lui Descartes, mecanicismul lui Newton sau evoluționismul lui Darwin sunt parfum pe lângă terțul implacabil exclus de grecul Parmenide…

Share

De familia traditional emancipata

Motto: „tot dezvatul are si invat”  🙂

Promo

Daca scoala s-ar ocupa de minte si nu doar de memorie si i-ar invata pe tineri cum sa gandeasca si nu ce sa gandeasca…acestia ar putea performa asemanator unor automate auto-programabile, autnome pe durata vietii lor si capabile sa ia decizii singuri, pentru binele lor. Ar rula programe proprii, si-ar gandi propriile ganduri adica. Si nu scenetele gata scrise pentru ei prevazute a-i aseza in randul lumii, fiecare la locul lui din stup.

Si intr-un final, ar pricepe ce se intampla in jur si mai ales de ce… Altminteri, vor intelege doar ce „trebuie” si spre binele Sistemului si nu al lor, dresati fiind sa reactioneze predictibil si nu sa actioneze imprevizibil…

3

Similar…daca intarim imunitatea organismului „tratam” cauza bolilor si suntem sanatosi tot mereu.
Corpul uman nu a fost proiectat sa stea la borcan, in conditii de atmosfera controlata; alea-s pentru aparatura de laborator…

Daca „tratam” doar simptomele, fraierii raman abonati pe viata la furnizorii de hapuri… Oare de ce se pune pe primul rand durata vietii si nu calitatea ei?
Da’ daca-i tampim suficient incat sa consume in unitatea de timp mai multe kile de detergenti decat de mancare…mai devin si alergici; mai intai la praf, polen si acarieni, apoi  la intreaga biodiversitate; si se bucura cand dispar buruienile, ganganiile si orice ii poate sustine si pe cei amarati, dar independenti care nu cotizeaza la distributia de FMCG; ca n-au credit la ATM sau POS; sau debit…

Cuprins

Daca tinerilor li s-ar arata cum se poate trai si fara sa te vinzi from nine to five (sau sa te inchiriezi, scuze…) si ca presupusul blestam cu care D l-a inzestrat pe Adam la iesirea din incubator – de a-si castiga traiul numai cu sudoarea fruntii – e cea mai mare vrajeala ce ni se serveste de cateva mii de ani incoace.

Daca marile religii le-ar spune enoriasilor despre Bine si Rau si Frumos si Adevar si scopul si durata deplasarii noastre in asta lume, poate acestia si-ar insusi morala de bunavoie si nu speriati de scenarii apocaliptice sau ademeniti de promisiuni tembele; dar poate ar vedea si ca imparatul e gol si speriat…

1

Daca omuletii ar fi ajutati sa inteleaga inca din frageda pruncie ca sunt stapanii vietii lor si nici statul, nici biserica si nici vreo alta instanta nu se ocupa de fericirea lor ci doar de linistea si ordinea din rezervatie; si de permanenta ei buna functionare, intru perpetua crestere economica generatoare de plus-valoare, si de inflatie, si de ipoteci; reconfirmate from time to time de alegeri libere si democratice; dixit.

Daca li s-ar demonstra disperatilor ca nu resursele lipsesc si nici mijloacele pentru ca toata lumea sa poata trai decent si frumos ci doar buna-vointa „administratorilor” ce se pretind propriatari, desi nici un popa nu a avut inca tupeul sa ne specifice cand a improprietarit Dumnezeu dragutul pe cineva cu ceva…

Si daca ar fi convinsi fara nici o o urma de ipocrizie ca nu disperatii de alta etnie, culoare sau religie sunt de vina pentru toate neajunsurile si neimplinirile din viata lor, avand si aia exact aceleasi probleme, poate doar se exprima altfel pentru a le descrie…

Incheiere

Si totusi… desi toti (sau aproape toti) intelegem toate (sau aproape toate) cele de mai sus, din pacate mai ales spre a doua parte a deplasarii noastre prin scenariu…nu le putem transmite nepotilor ideea? ca pentru copii este de obicei prea tarziu?

5

Mai ales la asta folosea candva familia traditionala si mai ales de asta este permanent bruiata de institutiile caritabile ( biserica si statul, cand separat, cand impreuna…) ce au degrevat-o de povara formarii si educarii puilor scumpi si dragi (pentru mama si pentru tata) sau a viitorilor negri de pe plantatie (pentru…institutii).

Iar mai recent toata mizeria se executa pe cheltuiala familiei (chestia aia cu invatamant generalizat gratuit era doar un promo, destinat sa creeze dependenta) ca si „gratuitul” acces la sistemul public de…presupusa asigurare a sanatatii.

2

Si inca si mai recent insasi existenta familiei ca atare sta Sistemului in gat; mai usor de inghitit taitei decat galuste…

P.S. Daca

Share

Cosul zilnic pentru ziua de claca

Fericire pentru toti, fericire pe gratis!

– Arkadi si Boris Strugatki

Citeam zilele astea ca oamenii bogati aleg să fie plătiţi pe baza rezultatelor lor, in vreme ce oamenii săraci aleg să fie plătiţi pe baza timpului muncit.

jobb-r

Desigur asta explica si faptul ca printre cei mai bine platiti angajati sunt cei din sectorul financiar (burse, banci, asigurari) si cei din vanzari – de regula prin comision din valoarea „proiectului”; in top fiind, cum stim, cei din piata imobiliara.

Intr-o (aparent) alta ordine de idei stau si ma intreb de ce daca tot se zice ca traim in cea mai corecta si generoasa democratie, atata de sociala cu toti cei defavorizati, incat sunt atat de „corect politic” protejate
inclusiv aspiratiile (rebotezate chiar ca drepturi, mai nou) tuturor deviantilor, infractorilor si altor excentrici…asta pe de o parte.

Dar si atata de liberala cu toti baietii destepti, ca toate drepturile de proprietate, folosinta si redeventa se
indreapta cu precadere spre sectorul corporatist,  in vreme ce toate raspunderile, cheltuielile si frustrarile se indreapta mai ales catre cel public….

Ziceam asadar: oare de ce calcularea faimosului deja „cos zilnic” in functie de care se stabileste mult-disputatul salariu minim pe economie – de la care rezulta, prin sinergia faptelor, si cel mediu, desigur – de ce nu se supune democratic la vot valoare acestui cos zilnic, ci se calculeaza din pix de niste baieti destepti deghizati cand in politicieni, cand in tehnicieni??

Specialisti in nutritie si alte stiinte de savoir-vivre au calculat cosul cu pricina (necesar zi de zi pentru o familie de 4 persoane) undeva intre 20 si 26 de lei; hai sa lasam 26 ca nu ne zgarcim; in treacat fie spus, o ciorba cumparata la impinge-tava e undeva intre 6 si 8 lei, in medie 7, adica 4 ciorbe costa 28 de lei; mai mult decat „generosul” cos zilnic…

Pe de alta parte, zice ca salariu brut in 2016 a ajuns la 1.250 lei carevaszica vreo 886 net; adica fix 886/30=29,53 lei/zi; deci venitul zilnic al familiei de amarati luate in calcul este de 59,06 lei; din care 26 ar trebui sa-i coste mancarea (cele 4 ciorbe, nu mai mult) pai mai raman 33,06 lei pe zi si daca oamenii sunt veramente cumpatati si nu mai cheltuie nimic, pot aduna intr-o luna 991,8 lei! (acuma, calcul optimist, in ipoteza ca din 4 persoane doi is copii si ceilalti doi is parinti ne-someri, dar ne-calificati si platiti cu minimul pe economie). Uau…
Si iata cum fericita familie ar putea sa-si permita macar o data pe an o scurta vacanta la Ibiza cu cei aprox. 2.674,5 EUR economisiti (668 EUR de caciula mi se pare corect…)

Asta desigur daca cineva le-a platit intre timp chiria, intretinerea si eventual si biletele de tramvai; din cand in cand….si daca nu locuiesc in canale, ziceam…Dar era sa uit: familia mai primeste si o alocatie lunara de 84×2=164 lei, pentru cei doi copii; e clar, s-au scos!

Desi cam neclara, urata socoteala….

Mai bine revenim la oile noastre si intrebam din nou: de ce nu ii consultam pe cei vizati cat trebuie sa fie cosul zilnic? Nu pe toti 4, ci numa pe ai doi cu drept de vot; si apoi, aia micii poate ar carcoti ca vor si
jucarii, si bomboane, chestii; ia sa-si mai bage mintile in cap!

Da, stim….nu e marfa pentru toti; pretul produselor este dat de echilibrul dinamic dintre cerere si oferta, iar salariul de productivitatea muncii, pasa-mi-te. Si marfa nu e pentru toti, dar avem resurse pentru rachete, avioane si portavioane,unii; altii, pentru borduri o data la doi ani, panselute in noiembrie, campanii electorale o data la patru ani si vorba aia…..toate alea-alea.
Dar statul nu intervine in economie, nici in stimularea ofertei si nici in impartirea cascavalului privat…zice ca n-ar fi kosher.
Apropos, in RO salariatii primesc 37% din plusvaloarea produsa, iar „capitalul” 63%.

In mUE e pe dos, gulerele albastre 60% si gulerele albe 40%; oare de ce??

Da chiar, care o fi diferenta dintre lucratorii moderni si contemporani si…taranii clacasi? Aia lucrau 3 zile pentru ei, 3 pentru boier si una libera le-o garanta Biserica; acuma astia lucreaza 5 zile pentru patron si au doua libere, pe care nu le garanteaza nimenea; pentru ei, ii priveste cand mai lucreaza. Alte diferente mai sunt?

Apropos de cifre….o chestie de-a dreptul intriganta: absolut toate produsele cumparate des, daca nu chiar zilnic, au preturi aliniate de la 0,5 EUR pana pe la 3, 4, sau 5 EUR….de la o paine sau o bere draft si pana la un mititel, hamburger sau pizza, o merdenea, o dobrogeana; sau un kil de faina, orez sau zahar…ori un litru de vin; sau de benzina.
Corelat cu valoarea „cosului zilnic” iata cum notiunea de „tain” revine in actualitate, dar pentru bipezi acuma si nu doar pentru…dobitoace.

Si tot astfel devine evident si de ce din ce in ce mai multi tineri aleg antrepernoriatul, in forme atat de diverse incat „Sistemul” nu mai stie unde sa le incadreze… in locul slujbelor sigure si platite in functie de cosul zilnic (sau de salariu tarifar per ora; sau pe zi de claca; sau pe luna; americanii, fini psihologi – ca sa nu zic snapani – le exprima alora salariul in cuantum anual; si ii zice venit…se simte si tugulanu’ redneck mai bine, se crede intreprinzator)…si parintii, care le vor numai binele, sunt foarte ingrijorati; ca nu-i vad in randul lumii. De fapt, ei intorc spatele acestei lumi; si isi fac o alta, iar noi abia acum incepem sa intelegem…

Si asta pentru ca: „Oamenii bogaţi văd oportunităţi. Oamenii săraci văd obstacole.” Chestie de educatie, probabil.
Pentru cursa cu obstacole, te pregateste  scoala; scoala publica, pe banii lu’ tata si lu’ mama, te invata cum sa te aliniezi optim; unde vrei tu, e la alegere, numa’ aliniat sa fii; nu te-ai aliniat satisfacator, ai pizdit-o! Sistemul se autosesizeaza!
Pentru chestia cu oportunitatile…e nevoie de after-school; cine isi permite; cursurile dureaza cat viata…

Deci:

Teorema: „Oamenii bogaţi sunt mai mari decat problemele lor. Oamenii săraci sunt mai mici decat problemele lor.”
Corolar: Si asa trebuie sa ramana!

Share

E-guvernare sau nu E?

Motto: „Niciodata nu schimbi lucrurile luptand cu realitatea existenta. Pentru a schimba ceva, faureste un nou model care sa-l scoata din circulatie pe cel existent.” (R. Buckminster Fuller)

Zilele trecute premierul Dacian Ciolos anunta ca Guvernul va oferi 10 burse a cate 2.000 EUR/luna unor experti IT care vor binevoi sa dea o mana de ajutor pentru gasirea de solutii inovatoare in administratie.

E-Gov

Iata ce revelatie a avut guvernul nostru de tehnicieni, in exprimarea primului-ministru: „Pe măsură ce treceau zilele, săptămânile, ne-am dat seama că într-o ţară cum e România, cunoscută atât de bine nu numai în Europa, dar şi peste ocean în ceea ce priveşte competenţele pe acest domeniu, în administraţia naţională din România nu se vedeau aproape deloc reflectate aceste competenţe. Ne-am dat seama că avem nevoie de capacitate inovativă în administraţie, capacitate de inovaţie care să vină din sectorul care din punctul meu de vedere s-a dezvoltat cel mai rapid în economia românească, producţia de servicii IT. Este chiar impresionant (…) Vorbim de atâta vreme de potenţialul agriculturii româneşti şi de cât ar putea să facă pentru Produsul Intern Brut şi am avut surpriza plăcută( …) din acest punct de vedere, al dezvoltării serviciilor IT, să văd că dacă nu mă înşel nu numai că a egalat aportul agriculturii în Produsul Intern Brut, dar chiar l-a depăşit, ceea ce arată capacitatea de a inova şi de a evolua a acestui domeniu în România”

E reconfortant sa spuna in sfarsit cineva lucrurilor pe nume si mai ales intr-un mod atat de simplu si direct, fara limbajul de lemn….pardon, corect „politic” aferent cu care ne trateaza de obicei specimenele grupate sub denumirea generica de „oameni politici”. Si la noua initiativa ii zice platforma GovITHub

Altminteri, ultima initiativa de PM de care imi amintesc, in domeniu, a fost aia cu „puradelu’ si tableta” chestie sparcaita de pontac prin iarna trecuta pe post de fenta de ochi, ca la baschet…de care chiar nu mai stiu ce s-a ales.

Facand desigur abstractie de celebra misiune imposibila e-guvernare care pana in octombrie 2009 ne costase deja vreo 84 de milioane de EUR fara ca macar sa observe careva….vreun rezultat. Ca o bomboana pe coliva, imi amintesc cum la Global Forum 2009, cand doamna Doina Banciu, Director General al ICI, a fost intrebata simplu si direct de catre un manager de la Nortel, parca… de termenul pe care il estimeaza pentru finalizarea proiectului, cum in sala s-a lasat o tacere apasatoare; asta dupa o logoree de cel putin 20-30 de minute in care doamna a tot povestit ce si cum, cu sinus, cu cosinus…

Ca atare, poate ne-a pus Dumnezeu mana-n cap si vedem si noi un site, pardon, un web-site…..sau mai bine cum ii zice, o platforma de e-government cu adevarat utila si functionala, adica ceva care sa faciliteze schimbarile dorite si inainte de alegerile din 2014, si dupa drama de la clubul Colectiv, si dintotdeauna, sau macar de la Piata Universitatii incoace…

Cum ar fi niste module pe www.gov.ro structurate similar cu Facebook, de exemplu; ca sa nu mai facem politica pe Fb si sa injuram acolo; si guvernantii, precum si specimenele „politice” sa faca acolo anunturi oficiale si nu pe un site de socializare al unei firme private americane, detinute de un jewmerican suspectat ca e tele-comandat cand de CIA, cand de Iluminati, de nici el nu mai stie de capu’ lui, saracul.

Tot acolo sa putem avea discutii si dezbateri pe subiectele sensibile, pe pagini deschise pe criterii tematice (ca un forum), si dupa regiuni/judete/orase/comune unde fiecare sa-si poata spune punctul de vedere, pentru buna informare a tuturor de catre toti; pagini moderate de reprezentanti ai autoritatilor centrale sau locale, dupa caz.

Si toata lumea sa-si poata deschide cont doar cu buletinul, cu numele real si pe baza de CNP si numai dupa implinirea a 18 ani.

De ce? Pentru ca alaturi, tot pe www.gov.ro sa fie si pagina de votare unde toti cetatenii romani mai copti de 18 ani sa voteze direct fiecare lege, propusa si dicutata in Parlament; apropos de astia, tot acolo, o alta pagina, ca este loc, plina de ferestre de la multe, multe camere-web cu dezbaterile din plen, discutiile din comisii, foscaiala de pe culoare si clefaiala de la „popota”… ca in secolul al 21-lea la atata tehnica cata avem pe noi, sa intelegem si noi la ce sunt bune camerele de supravehere; ca tot le place sa se asculte glasuind atata de abuziv despre concepte precum acela de „transparenta”; sa le dam ocazia….. (vezi si semnificatia dictonului „si noi pe voi!”)

Chiar urmeaza marea abureala din toamna, in care niciodata intrebarea existentiala „si eu cu cine votez?” nu va fi fost mai actuala…dar tragem nadejde ca macar o noutate vom experimenta de asta data, votul prin corespondenta pentru cei de afara, promis si trambitat in cele mai jenante momente, dupa care…

Si la valoarea noastra, de ce sa nu putem toti vota prin corespondenta? Sau si mai cool, sa dam cu stamplia online, pe platforma de care faceam zicere? Si cine vrea sa voteze cu repetir, in tampita traditie locala, adica si la sectie, si prin posta si online….se anuleaza votul instantaneu pe baza de CNP redundant; dupa care se ocupa Procuratura de ghertzoii respectivi, log-ul bazei de date confirmand „ipso facto”.

Si sa-i mai degrevam pe stimabilii parlamentari de atata munca, oricum se intalnesc atat de rar in plen si atunci cand reusesc, se cearta si se pizduie ca la usa cortului; si poate cu timpul nu le mai vedem deloc moacele unora precum comisarul politic Nicolicea Eugen, penibilul venerabil resapat cu recidiva Popescu-Tariceanu Calin sau pidosnicul activist Cernea Remus, cand mai activ, cand mai pasiv, mai descoperit sau mai acoperit…

Vote

Si cam ce sa voteze romanul? Ca sunt atatea ramase in coada de peste sau chiar  nemaipomenite din varii motive de interese de grup civil sau de crima organizata, societate secreta sau lobby pe fata sau pe dos pentru diverse entitati corporatiste, statale, ong-iste…..care in uniforma, care in civil.

Pai sa voteze, de exemplu:

  • Modificarea Constitutiei urmare a discutiilor publice (de pe paginile de forum mentionate anterior)
  • Interzicerea prin Lege (chiar prin Constitutie, de ce nu?) a oricarui guvern al Romaniei sa angajeze Statul Roman adica natiunea romana, adica pe noi toti („populatia”, cum mai suntem alintati) prin semnarea de tratate de baza gen TTIP fara consultarea cetatenilor, direct si concret, privind toate subiectele sensibile care prezinta posibile consecinte nefaste asupra viitorului nostru si al urmasilor nostri, consecinte dibace ambalate in hartie creponata roz ca pentru niste babuini retardati
  • Apropos de tratate si contracte, interzicerea cu desavarsire a „clauzelor secrete” din tratatele si contractele comerciale pe bani publici, necesitatea, oportunitatea si nivelul secretizarii fiind clar codificate prin lege si cu referinta doar la problemele de aparare si siguranta nationala
  • Interzicerea vanzarii de terenuri agricole catre entitati din afara tarii
  • Interzicerea contractarii de imprumuturi externe sau interne de orice fel, de la institutii financiare, atat de catre „Stat” cat si de autoritatile locale – judetene, municipale sau comunale, conform pagubosului principiu „mancam acum, platim pe urma” fiind de-a dreptul o dovada de nesimtire crasa ca sa te imprumuti pe spezele copiilor si nepotilor inca nenascuti
  • Interzicerea fracturarii hidraulice in Romania
  • Interzicearea exploatarilor miniere prin cianurare in Romania
  • Interzicerea taierilor la ras si obligativitatea re-impaduririlor imediate pe suprafetele exploatate
  • Invatamant de stat gratuit pentru orice cetatean roman, la toate nivelurile, fara nici un fel de taxa
  • Concesionarea rezervelor minerale si de hidrocarburi, sau a celor de apa potabila, cu redeventele distribuite mai ales comunitatii locale si nu excusiv „Statului” – cu modificarea respectiva a Constitutiei, legat de proprietatea asupra resurselor din subsol
  • Scoaterea in afara legii a tuturor „Societetilor Secrete” actuale si viitoare; altminteri, cat de idiot sa fii ca sa autorizezi infiintarea si functionarea unei organizatii care sa poata face orice vrea la tine in casa, fara ca tu sa ai dreptul sa stii cu ce se ocupa?
  • Interzicerea religiei musulmane in Romania, in oglinda cu legislatia din Arabia Saudita, Emirate si alte neamuri proaste, dar hotarate

Si mai avem, ca de idei nu ducem lipsa; cu atat mai mult ca ni le serveste realitatea in fata, de fapt ne plezneste cu ele; sau mainstream-media, dar astia ridica la fileu mai mult facaturi, cu tematica fixa transmisa prin ordine scurte; si daca ma uit mai bine la enumerarea de mai sus…..aproape toate sunt interziceri, mai nimic despre obligativitatea de a face ceva (bun, eventual…) asa de activi au fost si sunt nemernicii care ne-au adus in halul in care suntem, ca toate urgentele sunt de fapt…..stopari!

Ei, chiar isi poate cineva imagina, acum, ca vreun parlament ca asta de-l vedem, ca ala din 2000 sau ca cel care va urma din toamna asta (si ca oricare pe care ni-l putem aminti…) va vota vreodata asa ceva? Afara de pensii speciale si dat la gioale Justitiei? Sau, revenind la oile noastre, va legifera vreodata o haita de bipezi corupti si nesimtiti (de sus-numita clasa politica zic) propria iesire din peisaj, intru vesnica sa pomenire?

Sau doar visam naiv de optimist, ca de fapt domnul premier Ciolos nu-si doreste altceva decat conditii mai bune de munca pentru dumnealui si colegii sai, e drept ca unele cu impact pozitiv si asupra productivitatii, si oricum faptul ca vrea sa eficientizeze procesul muncii nu e putin lucru, adica vrea sa munceasca! Dar mai bine sa-l ascultam ce frumos povesteste, cu o sinceritate jos cu palaria: ”Astăzi se îndeplineşte un vis pe care l-am avut încă de la început, de când am venit în această poziţie şi când mi-am dat seama, sigur cu anumite reflexe pe care le aveam probabil şi din perioada petrecută la Bruxelles, când lucram foarte mult cu diferite sisteme IT care îmi facilitau activitatea, pregătirea, luarea deciziilor, comunicarea cu colaboratorii. Reflexele formate acolo m-au determinat să am aceleaşi pretenţii şi aici. Sincer să fiu, m-am cam lovit cu capul de pragul de sus când am văzut cum stau lucrurile în administraţie aici, apropos de facilităţile care ar fi trebuit să existe în modul de lucru al administraţiei din perspectiva a ceea ce poate să aducă IT-ul”

Adica sa facem, baa, o lume noua, nu voua! Ca in aceasta ordine de idei si pastrand viu spiritul Nord-Atlantic, pe pariu ca daca vine ordin scurt de pe malurile Potomacului sa lege toate bazele de date la o singura ”platforma” in 48 de ore (am luat in calcul un eventual weekend, ca in traditia loco atunci se intampla mai toate facaturile) astia, asa aparent incompetenti cum ii stim, se executa exemplar! Adica o super-aplicatie care sa gestioneze toate nivelurile de acces ale unui gujgubete (cetatean, carevaszica) sau mai exact ale vreo 20 de milioane de indivizi pe baza unui singur identificator, CNP evident, vanturat la purtator pe un singur card, permanent avut cu noi oriunde ne poarta trebuintele, interesele, dorintele sau doar picioarele, deci pe post de Carte de Identitate (oleaca mai ulterior si pasaport), permis de conducere, card de sanatate, legitimatie de calatorie, de serviciu, bilet de parcare, de intrat la film, teatru, la salonul de masaj…..peste tot; simplu validat de cititoare discrete, cum ca suntem autorizati sa fim acolo, sa primim acel serviciu, sa intram printr-o usa sau alta….sau invalidat, dupa caz! 🙂

card de proximitate

Chestia asta impreuna cu o retea de camere web il fac pe spiritul lui George Orwell sa se simta mandru! Pi buni!

Si pentru ca nesimtitii astia de tzugulani se imbata des si isi pierd cardurile destul de frecvent, nu peste mult timp o sa hotaram cu totii ca e mai bine pentru toata lumea sa ne tatueze codul ala de bare fix pe frunte, dar asa, discret, pe sub soric. Ca nu si-ar dori nimenea sa ramana blocat in lift sau in buda pen ca tocma’ ce i-a cazut cardu’ in….infrastructura.

 

Share

Nihil sine Deo!

Ana Blandiana a primit recent titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universitătii Babes-Bolyai din Cluj si cu ocazia ceremoniei de acceptare a distinctiei a tinut un discurs impresionant.

In alocutiunea sa, distinsa poeta a vorbit cu o o claritate dincolo de orice echivoc despre viitorul Europei si in perspectiva mai larga al civilizatiei, in lumina indeosebi a momentelor pe care aceasta le traveseaza acum. Luciditatea observarii cat si implicarea plina de responsabilitate si simtire privind viitorul nostu comun ni le-am dori, desigur, inclusiv sau mai ales, manifestate de cei alesi si imputerniciti sa ne reprezinte si administreze prezentul si iata, mai dramatic decat oricand, viitorul.

AnaBlandiana1

Redam in continuare discursul domniei sale, integral:

Istoria ca Viitor

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi – initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere, cât și cea de Istorie și Filozofie – m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori.

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte – ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească – pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

Political-Correctness-475x280 -R

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

martir-seroaga - R

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale, religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe, nemijlocite,în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

AnaBlandiana2

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate , când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Share

Ideologiile … religii fara de Dumnezeu!

Mai intai au confiscat credinta, visurile, speranta. Legatura dintre Om, Dumnezeire si Creatia Lui…
Le-au inchis intre  dogme si ritualuri, sub amenintarea vesnicei afurisenii, a temerii, a terorii; asigurate cu sabia si securea, la rigoare!
Apoi le-au servit filtrate ca surogat, cu lingura din strachina: dimineata, la pranz si seara, generatie de generatie, o mie si ceva de ani.

Sa se evite varsarile de sange…pacientii avand totusi valoare….de inventar!

Si cand oamenii au inceput sa se sature si sa se lamureasca, destul de tarziu ce-i drept, au confiscat si….iluminarea! Simplu de tot! Totul era acum invers, Dumnezeu scos complet din ecuatie, dogmele date in vileag, stiinta a devenit suverana….alaturi de Justitie! Cu martori sau fara, in tribunal sau in curtea din spate!

4bd5deb29870bd1e7b0f6a7067007d8f-R

Binele, Adevarul si Frumosul s-au pierdut undeva pe drum, inlocuite de Libertate, Egalitate, Fraternitate; Dreptatea s-a pierdut si ea ca incepuse sa sufere; cam de atunci se zice ca umbla cu capul spart; si uite asa strambii i-au mancat pe drepti.

Sclavii liberi cu suflet de zombie, platiti saptamanal sau lunar si stand cu chirie, au devenit mult mai eficienti decat taranii legati de pamant, de Dumnezeu, Domn si Tara; desigur, platiti cat sa se poata scula si a doua zi ca sa mearga in fabrici si uzine.

Fara lanturi; doar teama, bine camuflata in ”educatie”, ”simt civic” si ”corectitudine politica”! Sau spirit revolutionar, constiinta muncioreasca, manie proletara…dupa caz.

Cu marxismul ca test de anduranta; dus la extrem; prezentat ca si ultima ideologie, sfarsitul istoriei, visul de aur! Test esuat….

Sau reusit?

Operatia de lobotomie asupra zombie-lor fiind partial nereusita, astia devenisera iritati de gratii, garduri, tarcuri, frontiere si alte sinistre universuri concentrationale. Si mai ales de foame…foame de orice! Atat de tare au negat legea plus-valorii si pe cea a cererii si ofertei (alte meme!)….incat zombie incepusera sa nu mai aiba nimic din ce le trebuia, dar in schimb….din ce in ce mai mult din ce nu aveau nevoie si chiar le dauna, cu efecte chiar vomitive…Dar bine ca nu mai era omul exploatat de catre om! Omul de tip nou…

Ca si acum; de data asta fara nici o ideologie; pur si simplu: daca o pot face, o fac!

Pare-se ca si revolutia burgheza si cea bolsevica nu au fost decat niste concasoare, au sfaramat, maruntit, amestecat, ravasit si imprastiat atat trupul cat si sufletul umanitatii… Procesul continua…se proceseaza tandarile pentru ”restructurarea” si ”reformarea” Lumii, dar intr-o alta Ordine. Noua!

Si tot asa….nu e nimeni exploatat de catre om! Doar de legile din piata libera si de fisc; adica de sistem, de societate… Societate pe actiuni!

Niste ucenici oligofreni ai unui stapan sferto-doct au fost facuti sa creada ca pot orice. Mai recent s-au apucat si de geo-engineering! Pana cand?

AnonN-R

Pana le da cineva peste labe! Si peste bot!
Cat de curand…

Share